Autobuz


Oră imposibilă, fojgăială generală, autobuz (ce-mi place…) supraaglomerat, starea de bine de după ziua de muncă. Ajung, ca de obicei, undeva pe la mijlocul autobuzului, strivită de un ciorchine de moşi cu paporniţe. Şi, ca şi cum asta nu era de ajuns, aveau şi darul vorbirii. Potenţat de o nevoie nebună de comunicare, cel puţin in cazul unuia dintre ei (ceilalţi îi recunoşteau, probabil, superioritatea, aşa că se rezumau la “Da, dom’le, aşa e”). Aşa că aud următoarele (deşteapto, mp3 player-u’ era pe masă):

“Dom’le, mai zic aştia că n-au românii bani….nţ,nţ…. da’ uitaţi-vă şi voi ce de maşini pe stradă”

(corul: “Da, da, aşa e”)

“Offfff, bine au făcut aştia cu taxa aia…. aia auto. Că nu se mai poate. Ştiu eu pe vreo doi, neeeeenorociţii; iau maşini de la fier vechi, din Germania. Apoi le vînd la noi pe o grămadă de bani…”

(corul, înverşunat: “Da, dom’le, aşa e… ai dreptate, nenorocţii”)

“Şi uite-aşa e, ajung la noi toate vechiturile…. Aţi văzut cît faci cu 30-ul de la gară pînă la nord? Uite, eu am mers o dată ca să cronometrez…. şi era aşa de aglomerat…”

(corul, cîştigat definitiv: “Da, dom’le, nu mai e ca pe vremuri…”)

Concluzie: bocanci noi şi trezit mai devreme. Eventual emigrare.

Advertisements