Am avut plăcerea să descopăr o nouă categorie (sub)umană: javra de service.
Cum o recunoaşteti? Simplu:
- te amînă de pe-o zi pe alta timp de două săptămîni pînă vine să-ţi ia hîrbu’ din curte; cînd, în cele din urmă, binevoieşte să vină, o face la 11 noaptea.
- ţine hîrbu’ în service timp de încă cinci săptămîni fără să se uite la el să vadă ce mă-sa are. Între timp, te amînă din trei în trei zile la telefon, după următoru’ tipic: promite că te sună el miercuri sau sîmbătă (nu ştiu de ce mereu e miercuri sau sîmbătă) şi, normal, nu te sună. Îl suni tu joi sau luni si procesul se reia. Cum ziceam, timp de vreo cinci săptămîni.
- în cele din urmă, se-apucă de hîrb. Îl suni joi şi-ţi zice ca lucrează chiar în clipa aia la el, să-l suni vineri ca să-ţi zică de bani şi de cînd să vii să-l iei. Îl suni vineri si zice să vii sîmbătă (iar sîmbătă) să ţi-l recuperezi. Da’ să-l mai suni o data sîmbătă (da!) dimineaţă că încă nu ştie ce să zică de preţ. Tu îţi faci planurile ca prostu’ tîrgului, pui oamenii pe drumuri (că na, nu e in Ploieşti servisu’ mă-sii) şi îl suni. Iar el îţi spune:
“Vino şi tu duminică, azi am treabă.”
Ei bine, dragă lepră umană, îţi doresc să trăieşti fericit pînă pe la vreo nouăj’ de ani şi toţi kilometrii de concediu, însumaţi, să nu-i depăşeasca p-ăia de i-am făcut io vara asta. În schimb, la cît mai mulţi d-ăia destinati problemelor de serviciu. Şi majoritatea să fie la patruj’ dă grade, fără aer condiţionat şi pe drumuri ca ăla de Ploieşti – Tîrgovişte.
places, places 